Celula – masinaria vietii

Cu o lungime care depaseste uneori un metru, neuronii sunt cele mai mari celule ale corpului uman. Ovulul, care poate atinge, la maturitate, un diametru de 0.1 milimetri, ocupa pozitia a doua.
La extremitatea opusa se afla eritrocitele, globulele rosii, cu diametrul de 0.007 milimetri. Celelalte celule masoara în medie între 0.01 si 0.05 milimetri.

Celula este delimitata de un învelis elastic foarte fin, membrana celulara. Formata din doua foite de lipide suprapuse, în care se afla scufundate proteinele, membrana controleaza schimburile cu mediul extern.
Suprafata sa este dotata cu receptori care pot reactiona cu substantele chimice aflate în spatiul extracelular.

Celulele corpului nostru contin un gel compus din 90% apa, numit citosol. Acest gel (lichid) citoplasmatic cuprinde toate componentele celulare, organitele – care sunt mici elemente functionale.
Celulele au un mare numar de organite, fiecare dintre ele îndeplinind un ansamblu de functii foarte variat. Reticulul endoplasmatic este una dintre aceste organite. Acesta seamana cu o aglomerare de panglici care au zone netede si altele granulare. Citosolul si organitele sale poarta numele de citoplasma. Ansamblul acestor elemente este mentinut datorita unei retele de microtubi si microfilamente aflate în interiorul celulei. Unii dintre acesti microtubi au proprietatea de a se deforma, permitând astfel celulei sa-si modifice forma – ribozomii. În pliurile sale netede se produc lipide, iar ribozomii sintetizeaza proteine pornind de la materia prima în alimente.
Proteinele noi sunt regrupate în veziculele unui alt organit, aparatul Golgi, apoi transportate la periferia celulei pentru a fi eliberate în mediul extracelular.
Alte organite, lizozomii, sunt denumiti si “gunoierii celulei”. Aceste vezicule rotunjite au mai multe enzime care distrug deseurile celulare, ele pot de asemenea descompune organitele care nu mai functioneaza.
Mitocondriile constituie motorul celulei. Ele sunt în acelasi timp sediul respiratiei celulare si locul de stocare a energiei necesare functionarii celulei. Aceasta energie este furnizata datorita descompunerii unor elemente ca glucoza, un zahar pe care mitocondriile îl preiau din mediul intracelular.
Fiecare celula este o structura organizata, a carei activitate este în întregime controlata de nucleu; fiecare tip de celula este programata pentru a juca un rol precis în corp. Acest centru de comanda, contine ADN-ul, adica toate informatiile utile functionarii si dezvoltarii celulare.
Nucleul are el însusi o dubla membrana cu pori la nivelul carora se efectueaza schimburi între citoplasma si mediul interior al nucleului.
Organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulara care functioneaza continuu pentru a conserva – aproximativ – acelasi numar de celule. Nici o celula, fara exceptie nu moare.. Când ajunge la capatul vietii, ea se împarte în doua celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al sau. Acest proces de diviziune se numeste mitoza. Fiecare celula se împarte, la rândul sau, în doua celule-fiice, dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al celulei-mama. În timpul formarii celulelor reproducatoare, celula-mama sufera o meioza: este vorba de doua diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameti. Fie ca sunt ovule, fie ca sunt spermatozoizi, acesti gameti, care rezulta dintr-o meioza, difera între ei.

Corpul uman – exploratorii sai

În Grecia antica, doar zeii aveau puterea de a vindeca bolnavii. În secolul al VII î.Hr., o scoala de gândire materialista a respins orice conotatie de magie în medicina si a dezvoltat observarea metodica a fenomenelor naturale si a organismelor vii.
Grecul Hipocrat a jucat, un rol foarte important in dezvoltarea stiintei cunoasterii corpului uman prin abordarea pragmatica a medicinei, excluzand orice influenta divina in aceasta sfera. Începând cu el, diagnosticul unei maladii s-a pus pornind de la anamneza si de la examinarea bolnavului. Lucrarea sa „Corpusul hipocratic” a ramas lucrare de referinta timp de douazeci de secole. In teoria sa, aparitia bolilor era datorata alterarii umorilor organismului. El spunea ca pentru a fi sanatos echilibrul celor 4 umori: sângele, limfa, bila galbena si bila neagra, trebuie pastrat constant.
Peste secole medicina devine ramura a bisericii, iar credinta în viata de apoi interzicea desecatia organismelor. Aceasta s-a pastrat pâna în secolul al XII-lea cand medicina si chirurgia se separa pentru a forma doua ramuri distincte. Dupa fondarea facultatii de medicina la Montpellier are loc un avânt în domeniul studierii anatomiei.
Scoala de la Padova, întemeiata în 1250, exclude influenta clerului si porneste studierea ampla a cercetarilor anatomice. Aceasta scoala capata renume mondial, devenind centrul de studii anatomice.
Multi savanti interesati au lasat numeroase lucrari, iar aparitia tiparului a dat posibilitatea oamenilor de a se documenta referitor la tema, atragând multi cointeresati. Descoperirea anesteziei generale, razele X, în prezent microscopul electronic si alte descoperiri au facut corpul uman tot mai transparent.

Organizare generala
Corpul uman are mai multe niveluri de organizare, de complexitate crescânda. Primul dintre aceste niveluri este de ordin chimic. Molecula de apa, zaharurile sau proteinele se aglomereaza pentru a forma structuri celulare de baza, denumite organite sau „organe mici” (nucleul, membrana…).
Celulele, ele însele compuse din aceste organite diferite, constituie unitatile de baza ale organismelor vii. Cu toate ca sunt de forme si de dimensiuni variate, au structuri parabile. Majoritatea contin un nucleu, care se afla într-o solutie denumita citosol, delimitata de o membrana. Corpul nostru este compus din miliarde de celule, grupate dupa functii si reunite în tesuturi.
Dupa natura lor, tesuturile corpului uman se repartizeaza în patru grupe principale: tesut epitelial, conjunctiv, muscular si nervos, fiecare avand un rol foarte important în organism.
Tesutul epitelial are celule de forma regulata, astfel acopera suprafata corpului si captuseste cavitatile interne. Tesutul conjunctiv este constituit dintr-o matrice extracelulara care înconjoara diferite tipuri de celule. Parte integranta a mecanismelor de aparare imunitara, tesutul conjunctiv sustine celelalte tipuri de tesuturi si protejeaza organele. Tesutul muscular, ale carui celule sunt alungite si contractile, participa la miscarile corpului. Tesutul nervos, constituit din neuroni, receptioneaza, produce si transmite informatii, conducând impulsul nervos.
Toate aceste tesuturi apar din primele stadii ale dezvoltarii embrionului. Organele umane se compun din cel putin doua tipuri de tesuturi primare, structurate diferit.
Tesutul lor principal are rol activ functionarea fiecaruia. Deseori, acesta este protejat de tesut conjunctiv.
Stomacul, de exemplu, este tapetat de tesut epitelial care formeaza un strat de celule înghesuite unele în celelalte. Peretele sau este în mare parte format din tesut muscular, ale carui contractii au ca efect împingerea si amestecarea alimentelor. Acest tesut muscular este el însusi dublat de un tesut conjunctiv care îl sustine si îl protejeaza.
Organele pot fi clasificate, la rândul lor, în trei grupe: organele compacte (glandele), organele cavitare (viscerele), organele apartinând sistemului nervos.
Fiecare organ lucreaza în concordanta cu alte organe pentru a constitui un sistem, ultimul nivel de organizare o corpului uman.
Sistemul digestiv, de exemplu, cuprinde gura, dintii, glandele salivare, esofagul, stomacul, intestinele… care participa toate, individual, la procesul de digestie. Aceste elemente sunt interdependente si coordonarea lor este indispensabila bunei functionari a sistemului caruia îi apartin.
Sistemul nervos are particularitatea de se ramifica în tot organismul prin intermediul nervilor periferici, centrul sau fiind localizat în creier si maduva spinarii.
Corpul uman este compus din diferite sisteme mari (cardio-vasculat, respirator, limfatic, reproductiv, nervos…) care activeaza sinergic pentru a-l mentine sanatos.
Corpul uman poate fi comparat cu o piramida ale carei etaje participa, fiecare, la mentinerea unei arhitecturi complexe. Echilibrul între mediul extern si cel intern este conditia SINE QUA NON pentru ca toate aceste niveluri de organizare sa-si continuie activitatea în mod constant.